límbă (límbi),
s.f. –
1. Organ anatomic. –
2. Limbă, idiom. –
3. (Înv.)
Nație,
popor. –
4. (Înv.) Informație,
știre. –
5. Bucată de pămînt. –
6. Partea interioară a
clopotului. –
7. Ac de
ceasornic. –
8. Încălțător. –
9. Epiglotă. –
10. Ac de
balanță. –
11. Țumburuș (la
cataramă). –
12. Lamă de
cuțit. –
13. Lamă de spadă sau
parte a
meliței. – Mr., megl.
limbă, istr.
limbę. Lat.
lingua (Pușcariu 969; Candrea-Dens., 984; REW 5067), cf. it.
lingua, prov., sp.
lengua, fr.
langue, port.
lingoa. O var. populară *
limba ar fi
putut exista
încă din lat., cf. sard.
limba, it. (
limbello), fie ca
efect al unei încrucișări cu
lambĕre, fie printr-un proces spontan, ca în
nebula ›
negură. Sensul de „națiune” este sl. (Șeineanu,
Semasiol., 75; Rosetti, III, 99),
dar există și în v. it. Cel de „
știre” se folosea înv. (XVII) numai în expresia
a prinde limbă. Der.
limbareț (var.
limbăreț), adj. (guraliv, bîrfitor);
limbariță, s.f. (unghișoară;
patlagină de
apă, Alisma plantago);
limbău, adj. (flecar);
limburuș, s.n. (omușor), în
Banat, Olt. și Trans. de S., cf. ALR, I, 33;
limbut, adj. (guraliv), cu suf. participial, prin analogie cu
forma ca
tăcut, cornut (după Pușcariu 971; Candrea-Dens., 985 și REW 5069; dintr-un lat.
linguūtus, cf. calabr.
linguto, v. prov., cat.
lengut, alb.
ljingut „mîncăcios”, care pare să
vină din it.);
limbuție, s.f. (vorbărie, trăncăneală);
limbuți, vb. (a trăncăni);
limboată, s.f. (Olt.,
străin,
venetic). – Der. neol.
limbaj, s.n., format după fr.
langage;
linguistică (var.
limbistică), s.f.;
linguist (înv.,
limbist), s.m.;
lingual, adj., din fr. – Din
rom. provine bg.
limba „
nume de
plantă” (Capidan,
Raporturile, 49); mag.
limba (Edelspacher 18); sb.
limba „
falcă”.