inímă (ínimi),
s.f. –
1. Organ intern musculos central al
aparatului circulator, situat în
partea stîngă a
toracelui. –
2. Acest
organ considerat ca sediu al sentimentelor, suflet. –
3. Bunătate, sensibilitate. –
4. Organ central,
mijloc,
parte internă. –
5. Partea din
mijloc a căruței, care
leagă osia de de dinainte cu
cea de dinapoi. –
6. Bărbăție,
curaj, îndrăzneală. –
7. Principiu vital,
spirit. –
8. As de
cupă. –
9. Grup central de
patru bobi sau
boabe folosit de vrăjitoare. –
10. Stomac, pîntece, burtă. – mr.
inimă, megl.
inimă. Lat.
anima (Diez, I, 26; Candrea-Dens., 866; REW 475; Densusianu,
GS, II, 6; Rosetti, I, 173), cf. it.
anima, prov., cat.
arma, fr.
îme, sp.,
port.
alma. Trecerea de la „suflet” la „
inimă”
apare numai în
rom., cf. totuși
animus „
inimă” întro glosă de la Toledo (Castro 162).Sensul de „pîntece”
coincide cu cel al fr.
coeur, bg.
sărce, gr. ϰαρδιά „
parte superioară a
stomacului”. Der.
inimioară, s.f. (dim. al lui
inimă;
mosor, bobină);
inimușcă, s.f. (vergea din
fier care susține
mosorul suveicii);
inimos, adj. (curajos, îndrăzneț; hotărît, întreprinzător;
bun);
inimoșie, s.f. (
curaj, vitejie, bărbăție);
inimoșa, vb. (a da
curaj, a însufleți);
inima, vb. (a însufleți), formație hibridă după fr.
animer.