iertá (iertát, át),
vb. –
1. (Înv.) A
cruța. –
2. A
absolvi, a
scuti de pedeapsă. –
3. A
scuza. –
4. A
permite, a
îngădui, a
accepta. –
5. (Refl.) A se
împăca, a
face pace. –
6. (Refl., înv.) A-și
lua rămas-
bun creștinește. –
7. (Înv.) A abandona, a
lăsa, a renunța. – Mr., megl.
l’ert, l’irtare. Lat.
lῑbertāre „a
cruța” (Pușcariu 769; Candrea-Dens., 811; REW 5014;
DAR; Densusianu,
GS, II, 18; Rosetti, I, 167),
păstrat numai în
rom. – Der.
iertăciune, s.f. (
iertare; compoziție poetică ce se recită
atunci cînd tînăra căsătorită se desparte de
părinți; despărțire,
rămas-
bun, mai
ales cînd este
vorba de un muribund);
iertător, adj. (indulgent, care
iartă ușor);
neiertat, adj. (care nu
poate fi
iertat; care nu este
iertat);
neiertător, adj. (care nu
iartă).