frúnte (frúnți),
s.f. –
1. Partea superioară a
feței. –
2. Partea superioară,
cap. –
3. Parte anterioară. –
4. Parte eminentă,
cremă, elită. – Mr.
frămte, frînte, megl.
frînte, frunti, istr.
frunte. Lat.
frons, frontem (Pușcariu 658; Candrea-Dens., 657; REW 3533;
DAR), cf. it.,
port.
fronte, prov., cat.
front, sp.
frente; cf. și dubletul
front. Der.
fruntar, s.n. (scîndură care acoperă
roata morii de grîu; legătură pentru frunte;
curea peste fruntea calului; Trans., iconostas), cu suf. -
ar (după Candrea-Dens., 658,
direct din lat. *
frontārium; după
Pascu,
Beiträge, 16, REW 3534 și
DAR, din lat.
frontāle);
fruntarie, s.f. (înv., frontieră), cuvînt artificial, copiat după fr.
frontière;
fruntaș, s.m. (
persoană importantă;
caporal);
fruntășie, s.f. (
faptul de a fi fruntaș);
fruntășime, s.f. (
adunare de fruntași);
frunțiș, adv. (
direct;
public);
fruntos, adj. (cu
fruntea mare);
înfrunta, vb. (a
arunca în
față; a
dojeni; a
face un afront, a
sfida), menționat din
sec. XVII, der. cu pref.
în- (după Candrea-Dens., 661, și
DAR,
direct din lat. *
infrontāre,
ipoteză puțin probabilă);
înfrunt, s.n. (înv., afront), creație artificială de Negruzzi, pe
baza fr.
*affront;
înfruntăciune, s.f. (înv.,
dojenire);
înfruntător, adj. (violent,
aspru);
înfrunți, vb. (a
începe, a
tăia prima bucată);
înfrunțeală, s.f. (acțiunea de a
tăia prima bucată);
sfruntat, adj. (obraznic, îndrăzneț, insolent), pe
baza fr.
effronté. – Din
rom. provine rut.
fruntaš „stăpîn” (Candrea,
Elemente, 402). Cf.
front, fruncea.