fof-
–
Rădăcină expresivă care pare a reda
ideea de „a mormăi, a bălmăji”. Această
idee trebuie să fie
proprie consonanței
f-f, pentru că
apare și în
formele cu infix
farf- și
fîlf- (s.v.), ca și în var.
fonf. Der.
forîrnă, s.f. (
femeie fonfăită);
fofîrlică, s.f. (în expresia
a umbla cu fofîrlica);
fofează, s.f. (
aripă la
moara de vînt;
parte de
ușă; vîrtelniță; stativ la războiul de
țesut; Arg.,
gură,
cioc;
fluier;
inel de sfeștnic); toate sensurile se bazează pe
ideea de „
zgomot continuu” pe care
îl produce piesa astfel numită (ultimul sens
pleacă de la cel anterior; încercările făcute de Cihac, II, 500, care
pornește de la mag.
fokasz „
scară”, și de Drăganu,
Dacor., V, 359, din rut., nu sînt probabile);
fofelniță, s.f. (vîrtelniță;
femeie vorbăreață;
cuțit de
meliță), cf.
Iordan,
BF, II, 177;
foflînca, vb. (Trans., a
mișca, a clătina), pe care
DAR îl pune în legătură, în
mod curios cu fr.
flanc;
foflea, s.m. (leneș), numit astfel datorită încetinelii mișcărilor lui;
fofolog (var.
fofoloc), s.m. și n. (
persoană greoaie;
pui de
rață; la
cai, bulet),
pus greșit în legătură de Loewe 80 cu sl.
fŭfati;
înfofoli, vb. (a
îmbrăca cu
haine prea groase);
înfoforoja, vb. (a bombăni);
înfolfoșa, vb. (a înfofoli).
Foflenchi, interj. (
poc!; exprimă
zgomotul unui
obiect care
cade), aparține aceleiași
serii de
creații expresive; pare însă a fi o creație artificială a lui
Creangă, și nu
apare în alte texte (cf.
Iordan,
BF, II, 178).
Folomoc (var.
folmotoc, fălmătuc, folfotoc), s.n. (
ghem, ghemotoc), pare a fi rezultatul unei încrucișări cu
ghemotoc. Der. cu infix nazal
fonf, adj. (gîngav), cf. sl.
fŭfati „a se bîlbîi”;
fonfăi vb. (a gîngăvi);
fonfăni, vb. (a gîngăvi), cf.
boncăni;
fonfé, adv. (în expresia
a la fonfé, de
clasa întîi), prin imitație ironică a pronunțării nazale din fr. (cf.
Iordan,
BF, IV, 193).