detuná (detún, detunát),
vb. –
1. A fulgera, a
cădea trăznetul pe un
obiect. –
2. A
dărîma, a
nărui, a
doborî. –
3. A exploda. Lat.
detǒnāre (Pușcariu 530; Tiktin; Candrea; Scriban). REW 2609
crede că este
vorba despre o formație neol., ceea ce nu este
adevărat decît pentru ultimul sens al cuvîntului
rom.; de altfel, este cuvînt tradițional și cu desăvîrșire popular. – Der.
detunătură, s.f. (trăznet);
detunător, adj. (bubuitor);
detunător, s.n. (mecanism care provoacă explozia), din fr.
détonateur. Cf.
tuna și toponimul
Detunata.