datór (datoáre),
adj. –
1. Care are de
plătit o datorie, debitor. –
2. Obligat. – Var.
datoriu, (Trans.,
Banat)
dător(i), detori(u). Mr.
dător. Lat.
*dĕbĭtorius, în
loc de
dĕbĭtor (Cipariu,
Gram., 86; Pușcariu 486; Candrea-Dens., 473; REW 2492; Tiktin; Candrea); cf. prov., sp.
deudor, port.
devedor. Vocalismul
indică producerea unei contaminări semantic normală, cu
dare. – Der.
datoriu, s.n. (înv., datorie, obligație);
datori (var.
datora), vb. (a
face datorii; a trebui);
datorie, s.f. (
sumă de
bani sau orice
alt bun datorat cuiva; obligație
morală);
datorință, s.f. (înv., datorie, obligație);
datornic, s.m. (
dator, debitor),
fără a
părea important de
decis dacă vine de la
datorie (
Graur,
Noms dágent, 26), sau de la
dator (Pușcariu,
Dacor., VII, 446);
îndatori (var.
îndatora), vb. (a da credit, a da
împrumut; a
obliga);
îndatoritor, adj. (
generos, serviabil),
alb.
dëtürë „datorie”,
detores „datornic” (cf. Meyer 66)
ar putea proveni din
rom.