culcá (cúlc, culcát),
vb. –
1. A întinde, a
lungi, a
așeza. –
2. (Refl.) A se întinde, a se
culca în
pat. –
3. A găzdui. –
4. A trînti, a
doborî la pămînt. –
5. A
doborî, a
omorî. –
6. (Refl.) A se trînti, a se tolăni. –
7. (Refl.) A se
culca, a avea relații sexuale cu cineva. – Mr.
culcu, megl.
culc, istr.
cucu. Lat.
collǒcāre (Diez, I, 123; Pușcariu 435; Candrea-Dens., 1005; REW 2052;
DAR), sau, după Lausberg 26, de la
cōlǒcāre,
formă atestată, în care
ō a
trecut la
ŭ după sincopă; cf. it.
coricare, colcare (lucan.
culcá, abruz.
culecá, calabr.
curcare), prov., cat., sp.
colgar, fr.
coucher (› sp.
colcha). Sensul 7, care
apare în
sec. XVII (Stoica Ludescu), este
comun tuturor limbilor romanice. – Der.
culcat, s.n. (acțiunea de a se
culca; ora de
culcare);
culcată, s.f. (
palmă, unitate de
măsură);
culcuș, s.n. (
pat;
loc de odihnă sau de
dormit;
șură de
paie; bîrlog, vizuină;
strat, filon, zăcămînt), mr.
culcuș.