credínță (credínțe),
s.f. –
1. Faptul de a
crede. –
2. Părere, opinie. –
3. Convingere. –
4. Convingere religioasă. –
5. Siguranță, certitudine. –
6. Încredere. –
7. Garanție, cauțiune. –
8. Promisiune, angajament în căsătorie. –
9. Logodnă. –
10. Dar de logodnă. –
11. Credit comercial. –
12. (Înv.)
Munci executate de administrație sau dări strînse
direct de Finanțe. Lat.
*credentia (Pușcariu 412; Candrea-Dens., 405; REW 2306;
DAR); cf. sard.
credença, logud.
credenzia, v. fr.
crédence (
Vie de S. Alexis, 3). Pentru sensurile 8-10 (
Banat, Trans.) cf. ALR, II, 158. – Der.
credincer, s.m. (
om de încredere, împuternicit, delegat, reprezentant; înv., slujbaș la
curtea domnească însărcinat cu
pivnițele cu
vin și cu gustarea mîncării; înv.,
ostatic), cu suf.
-(c)er ca
medelnicer, pivnicer;
credincios, adj. (credincios,
sigur, de încredere; credincios, care
crede în
Dumnezeu;
fidel, exact), pe care
DAR îl presupune der. de la un lat.
*credentiosus,
ipoteză ce pare inutilă;
necredincios, adj. (care nu are credință; păgîn; adulter);
credincioșie, s.f. (înv., fidelitate, lealitate;
cinste);
credința, vb. (înv., a încredința; Trans., a se
angaja, a
promite căsătorie);
necredință, s.f. (lipsă de credință; împietate; infidelitate; adulter);
încredincioșa, vb. refl. (înv., a se încrede, a avea încredere);
încredința, vb. (a încredința; a avea încredere; a încerca; a
convinge, a asigura; a converti; a
promite căsătorie);
încredințător, adj. (convingător).