brad (-zi),
s.m. –
1. Arbore din
familia pinaceelor,
Abies pectinata. –
2. Plantă, Hippuris
vulgaris. – Mr., megl.
brad. Origine necunoscută. Este
vorba probabil de un cuvînt provenit din substratul, posibil alpin, avînd în
vedere zona caracteristică a
acestui arbore. Cf.
numele dat bradului de galii din
valea Padului, în Italia,
padus, desigur aparținînd aceleași
familii (Pliniu, III,20), și care s-a
păstrat în Rouergue,
pade. Este considerat în
general drept autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 8; Hasdeu,
Col. Tr., 1873, p. 110; Philippide, II, 701;
Pascu,
Arch. Rom., IX, 301), sau provenind din
alb.
breth (Meyer 45; Cihac, II, 714;
DAR), și în albaneză este considerat de
obicei reprezentant al unei
rădăcini indo-
europene *
bras-dh (Jolk,
IF, XXX, 208; Capidan,
Raporturile, 521).
Pornind de la
ipoteza alb.,
Graur,
Rom., LIII, 383,
ajunge la concluzia că
brad este refăcut după pl.
brazi, și că
forma autentică trebuie să fi
fost *
braz, ceea ce nu pare a ne
apropia mai
mult de etimon. După Lahovary 315, este cuvîntul anterior
limbilor indo-
europenilor. Der.
brădancă, s.f. (
fată sau
femeie rudă a miresei);
brădar, s.m. (
flăcău care
duce bradul de
nuntă, sau care
joacă jocul acestuia);
brădet, s.n. (
pădure de brazi);
brădiș, s.n. (
pădure de brazi);
brădișoară, s.f. (
specie de
ieruncă, Tetrao bonasia);
brădișor, s.m. (
brad mic;
plantă, Iuniperus communis;
plante care prin aspectul
lor amintesc de cel al
bradului, Lycopodium Selago, Lycopodium annotinum, Equisetum arvense, Equisetum maximum);
brădoaie, s.f. (
albie,
copaie);
brăduleț, s.m. (
brad mic;
gogoașă care se servește de
ziua Sfîntului Toader, cînd
tinerii se
leagă prin frăție de
cruce, cf.
frăție).