ban (báni),
s.m. –
Conte,
titlu nobiliar și administrativ al
vechii guvernări românești. A
fost mai întîi
nume dat conților care
administrau zonele de
sud ale regatului Ungariei.
Domnii din Munt. și-au adăugat la
jumătatea sec. XIV,
titlul de
ban de Severin (lat.
banus),
schimbat în 1511 prin cel de
ban de Mehedinți, și
puțin mai tîrziu de Oltenia, sau de Craiova. Din
sec. XV,
titlul a
fost cedat de domnitor demnitarului celui mai de
seamă din
sfatul său și de la
curtea sa. Pare a fi cuvînt mongol, probabil avar. Cf. mongol
bajan „
bogat,
avut”,
titlu avar relativ echivalent cu cel al
nobililor din Castilia, și care este menționat de Constantin Porfirogenetul (
sec. X) cu
forma βοεάνος (Korsch,
Arch. slaw. Phil., IX, 487; Berneker 42).
Ungurii par a fi moștenit
titlul și instituția, și prin intermediul
lor termenul (mag.
bán) a intrat în
rom., ca și în sl.
banŭ, sb., cr., sl.,
ceh.,
pol.
ban. Der.
banat, s.n. (ținut
administrat de
ban: cf.
Banat, provincie din
vestul României);
bănățean, adj. (din
Banat);
bănățesc, adj. (din
Banat);
bănățește, adv. (ca în
Banat);
băneasă, s.f. (
soție de
ban);
bănesc, adj. (
propriu unui
ban);
bănie, s.f. (funcție sau rang de
ban);
bănișor, s.m. (
prefect numit de
ban în fiecare din
cele cinci județe ale Olteniei; funcție desființată în 1761);
bănișorie, s.f. (prefectură, funcție de
bănișor).