adînc (-că),
adj. – Profund. – Mr.
adîncu, megl.
dăncá (‹
adîncat). < Lat.
ăduncus „concav” (Pușcariu 25; Candrea-Dens., 17; Tiktin), cf. sp.
adunco. Se
pleacă în
general de la var. vulg.
ădancus (REW 144;
DAR; Rosetti, I, 161), pentru a se explica apariția lui
î; Candrea-Dens. o explică prin
formele în care
u era aton.
Fără să fie imposibile, ambele supoziții sînt inutile,
căci rezultatul lui
ăduncus este normal să fie adînc, cf.
longo ›
lîngă,
sunt ›
sînt.
Adînc, s.n. (adîncime);
adînca (var.
adînci), vb. (a adînci);
adîncătură, s.f. (adîncitură);
adîncime, s.f.;
adîncit, adj. (înfundat; îngrijorat;
dus pe gînduri).
Adînca, vb., înv., a
fost înlocuit prin
adînci, datorită
conjug. incoative, care pare
cea mai adecvată sensului lui
adîncesc.