ști (-íu, -iút),
vb. – A avea cunoștință, a
cunoaște. – Mr.
știu, știut, știre, megl.
știu, știri, istr.
știwu. Lat.
scῑre (Diez, I, 365; Pușcariu 1648; REW 7722), cf. logud.
iskire (Wagner 112) și
știință. – Der.
știre, s.f. (
știință, cunoștință: notiță,
aviz;
cunoaștere, preocupare);
știrici, vb. (a
căuta, a
cerceta, a iscodi; a comunica, a
face să se
știe) în Trans. și
Banat de la
știre cu suf. expresiv;
știut, adj. (
cunoscut; faimos; expert, experimentat);
neștiut, adj. (ignorant);
știutor, adj. (care
știe);
neștiutor, adj. (ignorant);
atotștiutor, adj. (care
le știe pe toate);
știutură, s.f. (
cunoaștere), înv.;
neștire, s.f. (inconștiență). Expresia
nu știu, cînd nu
poartă accent stilistic se abreviază de
regulă nuș’, cel
puțin în Munt.,
nuș cu ce ‹
nu știu cu cine. De
aici niște, pron. indef. (
unii, unele, anumiți, anumite, cîțiva, cîteva) în
loc de
nuș’ce, REW 5899;
neștine (var.
neșcine, nușcine), pron. indef. (oarecare);
nescit (var.
neschit), adv. (ceva);
niscai (var.
niscaiva, nescai, nescare, niscare), pron. indef. (ceva,
unii). Toate
aceste comp., sau cel
puțin unele dintre
ele ar putea conduce direct la lat., respectiv la
nescio quid, nescio quem, nescio quantum, nescio qualem;
dar această
ipoteză poate nu este necesară.