pătá (pătéz, pătát),
vb. –
1. A se
murdări, a se mînji. –
2. A
prihăni, a
profana. Lat. *
pictāre „a
picta”, cf. it.
pittare „a
șterge” (Pratti 775).
Pentru rezultatul ct ›
t, cf. Pușcariu,
JB, XI, 9; Meyer-Lübke,
Mitt. Wien, 8;
Graur-Rosetti, III, 65-84; în acest
caz,
pierderea lui
p se
explică suficient prin
disimilarea cu
inițiala, cf.
baptizāre ›
boteza.
Pentru semantism, cf. sp.
pinta „
pată”. În
general s-a
preferat ca
punct de
plecare „
pată”, pe care au
vrut să-l
explice prin sl.
pęta „
călcîi” (Cihac, II, 148); prin rut.
petno „
pată” (Byhan 325); prin sl.
pętĭno (Miklosich,
Slaw. Elem., 41); prin
alb.
petë „
lamă de
metal” (Meyer,
Alb. St., IV, 86); prin lat.
*pitta ‹ gr. πίττα „
bitum” (
Candrea,
Conv. Lit., XXXVIII, 874;
Candrea,
Éléments, 65; Pușcariu 1287;
Candrea-
Dens., 1357; REW 6546; Tiktin); sau prin ngr. πίττα „
turtă”, cf.
pită (Rosetti, II, 66). Der.
pată, s.f. (
urmă,
porțiune colorată diferit de
rest,
nuanță diferită;
stigmat,
rușine);
pătat, s.m. (
dedițel de
pădure);
petiță, s.f. (
pată mică;
măliniță;
peteșie). Din
rom. pare să
provină sb.
petigi, petici „
peteșie”.