nun (núni),
s.m. –
Naș de
nuntă. – Mr., megl.
nun. Lat.
nonnus (Pușcariu 1207; Meyer-Lübke,
Mitt. Wien, 5; REW 5817), cf.
alb.
nun (Philippide, II, 649), ngr. νουνός „
naș”, v.
sard.
nonnu „
naș” (Atzori 246),
apul.
nunnu „
naș”, it.
nonno „
bunic”. Der. din ngr. (Cihac, II, 679; Roesler 573) e mai
puțin probabilă. Der.
nună, s.f. (
nașă de
nuntă);
nunească, s.f. (
dans tipic de
nuntă);
nunaș, s.m. (Trans.,
Banat,
naș de
nuntă);
nănaș, s.m. (
naș de
nuntă),
alterare a cuvîntului
anterior;
naș, s.m. (
persoană care
cunună sau
botează);
abreviere a cuvîntului
anterior (Pușcariu, 1207; Pușcariu,
Donum natalicium Schrijver, Utrech 1929, 432;
împotrivă Densusianu,
GS, V, 186,
dar fără argumente convingătoare);
nașe, s.f. (
soția nașului;
femeie care
cunună sau
botează);
nășească, s.f. (
dans);
năși, vb. (a fi
naș sau
nașă);
nășit, s.n. (
actul de a fi
naș(
ă)).
Naș circulă în
Vechiul Regat,
restul preferă forma nănaș (ALR, I, 216). – Din
rom.
provine mag.
nanás (Edelspacher 20); rut.
nanaško (
Candrea,
Elemente, 408); bg.
nunko (Capidan,
Raporturile, 233).