mascará (mascarále),
s.f. –
1. Paiață. –
2. Zeflemea,
indecență,
obscenitate. – Var.
măscară, (
Banat)
mascără. Mr.
măscără, megl.
mascará. Tc.
maskara, din
arab.
mashara (Șeineanu, II, 250; Berneker, II, 23; Lokotsch 1436; Ronzevalle 161), cf. ngr. μασϰαρᾶς,
alb., bg.
maskará, sb.
maskara. Battisti, III, 2381,
socotește cuvîntul
arab diferit de it.
maschera, sp.
máscara. Schimbarea de
accent e
dificil de
explicat în var.
măscară, în
afară de
cazul în care
ar fi un
deverbal de la
măscări. Atît măscară cît și
măscări există în
sec. XVII,
mascara în
sec. XIX. Der.
măscări, vb. (înv., a-și
bate joc, a
zeflemisi;
Banat, a se
murdări; refl., a se
insulta), cf. sb.
maskariti;
mascaragiu, s.m. (
bufon;
saltimbanc,
cabotin), din tc.
maskaraci, sec. XVIII;
mascaralîc, s.n. (
bufonerie), cf. ngr. μασϰαραλίϰι;
măscărici, s.m. (
paiață,
bufon);
măscăriciune, s.f. (înv.,
bufonerie),
sec. XVII;
măscornicie, s.f. (
bufonerie), înv.,
sec. XVII.