măgár (măgári),
s.m. –
1. Asin (
Equus asinus). –
2. Creastă de
acoperiș la
casele țărănești. –
3. Lichea,
secătură. – Megl.
măgar. Lat.
ǒnāgrārius,
disimilat în *
onagarius, al
cărui rezultat *
unăgariu a
trebuit să
sufere altă
disimilare de
ordin sintactic un *năgar ›
un măgar; cf. fr.
onagrier (Rabelais, I, 12).
Despre prezența măgarilor sălbatici în
România în
vechime, cf. Giurescu,
Istoria românilor, I, 7 și
Iordan,
BF, III, 165. Mai
înainte se
menținuse aproape peste tot der. din ngr. γομάρι (Miklosich,
Fremdw., 107; Cihac, II, 180; Skok,
Archiv. slaw. Phil., IV, 124; Philippide, II, 721;
Pascu,
Arch. rom., VI, 224; Vasmer,
Byz. Z., XVII, 108; Vasmer,
Gr., 93; Pușcariu,
Lr., 278), cf.
alb.
gomar (după Tiktin, ngr. și
alb.
duc la
arab.
himar).
Numai Berneker, II, 2,
consideră originea acestui cuvînt
drept necunoscută; după Lahovary 333,
ar trebui căutată în
limbile preindo-
europene. Der.
măgăreață, s.f. (
măgăriță);
măgăriță, s.f. (
femela măgarului);
măgărar, s.m. (
păzitor de măgari);
măgăresc, adj. (de
măgar);
măgărește, adv. (ca
măgarii);
măgări, vb. (a
maltrata, a
umili);
măgărie, s.f. (
murdărie,
nedelicatețe);
măgăroi, s.m. (
măgar mare);
măgăroi, s.n. (
stog,
grămadă). Din
rom.
provin alb.
magar, f.
magarits, bg.
magare „
asin”,
magareški „
măgăresc”,
magareština „
măgărie”,
magarica „
măgăriță”,
magarija „
măgărie”,
magarosvam „a
certa”, sb., cr., slov.
magarac, f.
magarica (
sec. XVII),
magaričar „
varietate de
stejar”,
magarčev „
măgăresc”,
magarčiti „a
insulta, a-l
face măgar”.