laf (láfuri),
s.n. –
Vorbărie,
taifas. – Mr.
lafe, megl.
laf. Tc.
laf (Roesler 587; Miklosich,
Türk. Elem., II, 117; Berneker 683; Șeineanu, II, 232), cf. ngr. λάφα,
alb.
ljaf, bg., sb.
laf. – Der.
lafa, s.f. (
trăncăneală;
bagatelă,
moft);
lăfăi, vb. refl. (a o
duce bine),
pentru a
cărui der. din
laf cf. Philippide, II, 719 (după Cihac, II, 164, din sl.
lĕgati „a
zăcea”; după
DAR, din mag.
leffenni „a atîrna”;
pentru Scriban,
legat de slov.
lâjhati „a
hoinări”);
lafagiu, s.m. (
limbut,
șarlatan).