grumáz (-zi),
s.n. –
1. (Înv.)
Colină,
delușor. –
2. Gît,
beregată. –
3. Gîtlej. –
4. Gît,
ceafă. –
5. Parte mai
îngustă a unor
obiecte. – Var. (pl.)
grumaji, (
rar)
grumazuri. – Mr.
grumadz, gurmadz. Lat.
gruma, cuvînt
atestat numai cu
sensul de „sfîrc de
sîn”;
dar care
trebuia să fi
însemnat și „
delușor,
colină” (
CGL, II, 223), var. de la
grumus „
colină”, cf.
grum, cu suf. -
ză, (Papahagi,
Notițe, 24; cf. Pușcariu 743; REW 3888;
DAR). Cf. și it.
digrumare „a
rumega” și
sugruma.
Celelalte ipoteze nu sînt suficiente: din
fondul autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 9); din
alb.
grumás, gurmás (Cihac, II, 718; Meyer,
Alb. St., IV, 76; Meyer 133; cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 117); de la un lat. *
grumātium,
combinație a lui
grumus ca
palatium (
Pascu, I, 196);
anterior indoeurop. (Lahovary 328).
Comun întregului teritoriu al
rom. (
ALR, I, 36). – Der.
grumăjer, s.n. (
parte a
armurii care
apără gîtul);
grumăzare, s.f. (
boală de gît). – Cf.
grunț.