dobitoci, -oace, subst., adj. 1. S.n. Animal patruped (domestic). 2. S.m. și f., adj. (Peior.) (Om) care este lipsit de inteligență sau de bun-simț. – Din sl. dobytŭkŭ.
m. fig. Persoană lipsită de inteligență și de bun-simț. /<sl. dobytuku
s.n. – 1. Animal. – 2. Prost, nătîng. Sl. dobytukŭ „avere, cîștig” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 168; Cihac, II, 97; Conev 57), cf. bg. dobituk, sb., cr. dobitak „cîștig”. Cf. dobîndi și, pentru evoluția semantică, lat. pecunia, sp. ganado. Cu sensul 2 pl. dobitoci (m.). – Der. dobitoacă, s.f. (femeie proastă); dobitocesc, adj. (de dobitoc); dobitocește, adv. (ca dobitocii); dobitoci, vb. (a face pe cineva dobitoc, a-l insulta); dobitocie, s.f. (prostie, tîmpenie); îndobitoci, vb. (a prosti, a abrutiza).
dobitocii, s.f. Atitudine, comportare, faptă, vorbă de om prost sau lipsit de bun-simț. – Dobitoc + suf. -ie.
s. 1. v. prostie. 2. idioțenie, idioție, imbecilitate, inepție, neghiobie, nerozie, prostie, stupiditate, stupizenie, tâmpenie, (înv.) prostă-ticie. (A spus o mare ~.)
s. f. (sil. -ci-e), art. dobitocía, g.-d. art. dobitocíei; (manifestări) pl. dobitocíi, art. dobitocíile (sil. -ci-e)
f. 1) Atitudine, purtare de dobitoc; animalitate; brutalitate. 2) Stare a omului lipsit de inteligență și de bun-simț; animalitate. [Art. dobitocia; G.-D. dobitociei; Sil. -ci-e] /dobitoc + suf. ~ie