ciobán (ciobáni),
s.m. –
Păstor. – Mr.
cioban, istr.
țoban. Tc.
çoban (Roesler 608; Șeineanu, II, 128; Miklosich,
Türk,
Elem., I, 278; Miklosich,
Fremdw., 82; Berneker 159; Lokotsch 1921; Ronzevalle, 77); cf. ngr. τσοπάνης, τσοπάνος,
alb.
čoban, bg., sb.
čoban(in), rut.
čaban,
pol.
czaban,
rus.
čaban, mag.
csobán(y). Cuvînt
rar în
dialecte. După Weigand,
Jb., XVI, 222,
intrat în
rom. prin
intermediul bg., ceea ce nu pare
sigur;
pentru motivele extinderii sale rom., cf. Caracostea,
Mitt. Wien., 98.
Pentru formele dialectale din ngr., cf. Höeg 127. Din
rom.
provin mag.
csobán(y) (Edelspacher 12), și
posibil rut. și
pol. Der.
ciobancă, s.f. (
păstoriță);
ciobăneasă (var.
ciobăniță), s.f. (
păstoriță);
ciobănesc, adj. (de
cioban);
ciobănește, adv. (ca
ciobanii);
ciobănos, adj. (
rustic,
necioplit);
ciobăni, vb. (a fi
cioban);
ciobănime, s.f. (
mulțime de
ciobani);
ciobănie, s.f. (
ocupația ciobanului).