căpătá (cápăt, căpătát),
vb. –
1. A
obține, a
căpăta. –
2. A
primi de
pomană. –
3. (Trans. de
Vest). A
culege, a
recolta. Lat. *
capĭtāre, de la
cāput „
capital” (Pușcariu 973;
Candrea-
Dens., 241; REW 1635; Philippide, II, 635); cf.
alb.
kapëtoń, it.
capitare „a
ajunge” și der.
romanici de la *
accapĭtāre (prov.
acaptar „a-și
spori capitalul”, fr.
achever „a
termina”, v. sp.
acabdar).
Totuși,
DAR are
îndoieli în
legătură cu această der., întemeindu-se pe
faptul că acest cuvînt nu
apare în
texte vechi.
Criteriul său nu pare
decisiv. Pe de altă
parte, cuvîntul este cu
siguranță pop., și nu are
nimic a
face cu mag.
kapni „a
obține” (cf.
rom.
căpui),
propus de
DAR. După
ipoteza abandonată a lui Crețu 309,
ar fi
reprezentant al lat.
captāre. Cf.
scăpăta.