interj. (Adesea repetat) 1. Cuvânt care imită un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. 2. Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.
țiuri, s.n. (Reg.) 1. Unealtă de fier în patru muchii ascuțită ca o daltă, cu care se fac găuri în gheață pentru pescuit, se desprind blocurile de gheață etc. 2. Unealtă asemănătoare cu o daltă, folosită în dulgherie. 3. Târnăcop de oțel, de forma unei bare cu secțiune a pătrată, ascuțită la capete și puțin arcuită, folosit de mineri. – Et. nec.
interj. 1) (se folosește pentru a reda un sunet ascuțit și prelung cu rezonanță metalică). 2) (se folosește pentru a imita strigătul unor păsări). /Onomat.
interj. – Imită zgomotul vibrației sau al flexiunii, al încovoierii. – Var. țîu, și der. Creație expresivă, cf. fiu. – Der. țiu, s.n. (secure mică; daltă); țiui, vb. (a șuiera, a fluiera, a vibra; a suna; a zornăi; a hurui, a bîzîi în urechi), var. ciui, cf. it. ciuire „a chițăi șoarecii”; țiuitură, s.f. (fluierat, șuierat); țiuit, s.n. (șuierat); țiuitoare, s.f. (hîrîitoare, huruitoare); țîu, s.n. (Banat, talangă).