șuerá (-r, át),
vb. – A
fluiera, a vîjîi. – Var.
șuiera și der. – Mr.
șuir, șiur, șuirare. Lat.
sῑbĭlāre (Cihac, I, 276; Pușcariu 1674; REW 7890),
trecut la
sῑbŭlāre (
Du Cange; cf.
sivorare,
sec. XIV, în Kuun 56 și
Pascu, I, 168,
Pascu,
Arch. Rom., XVII, 266 care dă această
formă ca
ipotetică), cf. friul.
sivilá, prov., cat.
siular, sp.
silbar. – Der.
șuer, s .n. (
fluierat,
fluierătură),
deverbal;
șuerător, adj. (care
șuieră);
șuerătură, s.f. (
șuierat,
șuier);
șuerătoare, s.f. (
fluier). – Cf.
șui.