urcá (-c, át),
vb. –
1. A
sui, a se
cățăra. –
2. A se
ridica. –
3. A se
mări, a
crește. –
4. (Refl.) A însuma. Origine incertă. Pare un lat.
*orĭcāre ‹
ǒrior (Pușcariu 1824; Tiktin; REW 6098; Candrea; Rosetti, I, 172), sau mai
puțin probabil de la
ora „
margine” (Tiktin) sau din gr. ὄρος „
munte” (
Pascu,
Etimologii, 49;
Pascu,
Beiträge, 11);
dar cf.
aburca. O confirmare a etimonului s-
ar putea găsi în lat.
*ortĭāre ‹
ǒrtus,
deja afirmată de Cipriani,
Rom., XXXI, 587-90). Der. din sb., cr.
nukati „a excita” (Candrea, II, 440) nu este probabilă. – Der.
urcat, s.n. (
suit);
urcător, adj. (care
urcă, ascendent);
urcuș, s.n. (
drum,
loc în
pantă, repeziș).