tîmp (-pă),
adj. –
1. Tocit,
știrb. –
2. Obtuz,
tont,
prost. Sl.
tąpŭ „obtuz” (Miklosich,
Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 410; Byhan 336; Philippide, I, 460; Conev 39; Weigand,
BA, II, 264; Candrea);
dar coincide cu o
rădăcină expresivă romanică,
temp- (REW 8626), astfel că
tîmpă, s.f. (
coastă,
deal), conservat mai
ales ca toponim, se
poate explica atît prin lat. sau mai
bine (*
timpa, cf. calabr.
timpa „
prăpastie”,
timpariellu „
muncel”,
timpune „colnic”, campid.
temba „
bulgăre de pămînt”, sicil.
timpa prăpastie, sp.
atempa „
pășuni în
locuri joase”, cf. REW 8739; Drăganu,
Dacor., I, 107; Rohlfs,
ZRPh., LVII, 448; Tagliavini,
Studii rum., III, 86;
Iordan,
BL, VI, 40; Corominas, I, 317); sau mai probabil, printr-o
rădăcină expresivă internă, din aceeași
familie cu lat.
tumbae, mgr. δοῦμπα „tumul”, germ.
stumpf „
tocit”. Der.
tîmpi, vb. (a
roade, a
toci; a
idioți, a îndobitoci);
tîmpeală (var.
tîmpenie), s.f. (neghiobie, prostie, imbecilitate);
tîmpiș, s.n. (înv.,
oblic);
tîmpitor, adj. (care prostește);
tupi (var. Mold.,
tuchi), vb. (a nivela; a
năuci; a
zăpăci; a
ascunde, a tăinui), cu pierderea nazalității, cf.
piti;
tupila, vb. refl. (a se
reduce, a se micșora), de la
tupi ca
pitula de la
piti;
tupiliș, adv. (pe
ascuns, pe furiș), cf.
pituliș. – Cf.
întîmpina.