spúmă (-me),
s.f. –
1. Strat albicios de pe
suprafața unui
lichid agitat. –
2. Clăbuci. –
3. Zgură,
partea cea mai
fără de
valoare dintr-un
amestec. –
4. Spumă-de-
mare =
piatră ponce. – Mr., megl.
spumă. Lat.
spūma (Cihac, I, 261; Pușcariu 1633, REW 8189), cf. it.
spuma, sp.,
port.
espuma, alb.
skumbë. Sensul 4 nu
vine din fr.,
deși apare la
Budai-Deleanu. – Der.
spuma (var.
aspuma), vb. (a
face spumă; a
face spume, a spumega; a
scoate spuma),
poate din lat.
spūmāre (Pușcariu 1632; REW 8190);
spumar, s.n. (Trans.,
clăbuc);
spumătoare, s.f. (
lingură de spumă);
spumiță, s.f. (Trans.,
boboc);
spumos, adj. (cu spumă);
spumega, vb. (a
face spume, a
face clăbuci; a
scoate spuma), probabil de la
spuma cu un suf. expresiv, cf. it.
spumeggiare, sp.
espumear (contaminarea cu
fumega, sugerată de Pușcariu 1634, Tiktin și Candrea, pare incertă);
spumegător, adj. (spumos), al
cărui sens de „pirat”, la Ion Ghica, este traducerea fr.
écumeur des mers;
spumegos, adj. (spumos);
înspumat, adj. (spumos), se
zice mai
ales despre
cai.