scrum (-muri),
s.n. –
Cenușă, coajă arsă, resturi de la
ardere. – Mr., megl.
scrum. Var. înv.
scrumb. Origine incertă. Explicația prin tc. cuman.
kurum „
funingine” (Meyer 409; Șeineanu, II, 318; Densusianu,
Hlr., 383;
Pascu, II, 161; Capidan,
Raporturile, 458; Pușcariu,
Lr., 258), cf. mag.
korom, nu pare suficientă. Legătura cu
alb.
škrumb (Philippide, II, 733; Rosetti, II, 122), este evidentă:
dar nu și explicația sa. Mai probabil e
vorba de o formație expresivă, ca în
(s)grunț sau
sdrum(ica), explicație care servește și pentru
scruntar;
ideea de
bază este
cea de a „a se
face praf”. Der.
scruma (var.
scrum(u)i), vb. (a
arde, a incinera);
scrumelniță (var.
scrumieră), s.f. (cenușieră);
scruntar, s.n. (
loc nisipos și pietros la
marginea unei
ape; Mold., insuliță,
dună),
pornind probabil de la
*scrunt „
țăndări, fărîme” (după părerea de nesusținut a lui Giuglea,
Dacor., III, 627), din v. germ.
scrunta › germ.
Schrund „crăpătură”);
scrunțar, s.n. (
teren accidentat), din același cuvînt, probabil contaminat cu
sgrunț;
scrupos, adj. (Mold., sfărîmicios),
fără îndoială în
loc de *
scrumpos, de la
scrumb (legătura cu sl.
krupa „
griș”, propusă de Tiktin, nu pare convingătoare). – Din
rom. provin bg.
skrum (Capidan,
Raporturile, 211), ngr. σϰοῦρμος (Murnu,
Lehnw., 42), și desigur
alb.
škrumb, škrump. – Cf.
scurma.