priveghiá (ghéz, – át),
vb. –
1. A
sta treaz, a
sta de
veghe. –
2. A
veghea, a
păzi. – Mr.
privegl’u. Var.
privighia și der. Lat.
pervĭgĭlare (Pușcariu 1391; Philippide, II, 652). – Der.
priveghere, s.f. (
veghe, pază; supraveghere; slujbă în
ajunul unei sărbători);
priveghetor, s.m. (supraveghetor;
gardă; bărbătușul priveghetorii; Mold., subprefect, funcție stabilită prin decretul lui Alexandru Cuza, în 24
ianuarie 1859);
privighetoare, s.f. (
femeie care priveghează; Trans., lumînare care se
aprinde la căpătîiul unui
mort;
pasăre cîntătoare, Erithacus luscinia);
priveghiu, s.n. (
veghe, pază, pază de
noapte;
veghere a unui
mort,
înainte de înmormîntare). Din
rom. provine rut.
prewetje (Candrea,
Elemente, 408), ca și sb.
privek „
serbare nocturnă”.