ponór (ponoáre),
s.n. – Stîncă ascuțită; văgăună,
groapă, rîpă. Sl.
ponorŭ „
loc unde un rîu se
pierde sub pămînt” (Cihac, II, 276; Conev 39). – Der.
ponorî, vb. (a se
prăbuși, a se
surpa);
ponoritură, s.f. (surpătură);
ponoros, adj. (
plin de povîrnișuri).