ogór (ogoáre),
s.n. –
1. Țarină,
țelină. pîrloagă. –
2. Pămînt cultivabil,
arătură. Sl., cf. bg., sb.
ugar (Miklosich,
Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 227; Conev 71),
pol.
ugór, din sl.
ogoreti „a
arde (
pădurea pentru a obține
teren cultivabil)”. – Der.
ogorî, vb. (a
face ogor).