măgár (măgári),
s.m. –
1. Asin (
Equus asinus). –
2. Creastă de acoperiș la
casele țărănești. –
3. Lichea, secătură. – Megl.
măgar. Lat.
ǒnāgrārius, disimilat în *
onagarius, al
cărui rezultat *
unăgariu a trebuit să
sufere altă disimilare de
ordin sintactic
un *năgar ›
un măgar; cf. fr.
onagrier (Rabelais, I, 12). Despre
prezența măgarilor sălbatici în România în vechime, cf. Giurescu,
Istoria românilor, I, 7 și
Iordan,
BF, III, 165. Mai
înainte se menținuse
aproape peste tot der. din ngr. γομάρι (Miklosich,
Fremdw., 107; Cihac, II, 180; Skok,
Archiv. slaw. Phil., IV, 124; Philippide, II, 721;
Pascu,
Arch. rom., VI, 224; Vasmer,
Byz. Z., XVII, 108; Vasmer,
Gr., 93; Pușcariu,
Lr., 278), cf.
alb.
gomar (după Tiktin, ngr. și
alb.
duc la arab.
himar). Numai Berneker, II, 2, consideră originea
acestui cuvînt
drept necunoscută; după Lahovary 333,
ar trebui căutată în
limbile preindo-
europene. Der.
măgăreață, s.f. (măgăriță);
măgăriță, s.f. (femela
măgarului);
măgărar, s.m. (păzitor de
măgari);
măgăresc, adj. (de măgar);
măgărește, adv. (ca
măgarii);
măgări, vb. (a maltrata, a
umili);
măgărie, s.f. (murdărie, nedelicatețe);
măgăroi, s.m. (măgar
mare);
măgăroi, s.n. (
stog,
grămadă). Din
rom. provin
alb.
magar, f.
magarits, bg.
magare „
asin”,
magareški „măgăresc”,
magareština „măgărie”,
magarica „măgăriță”,
magarija „măgărie”,
magarosvam „a
certa”, sb., cr., slov.
magarac, f.
magarica (
sec. XVII),
magaričar „varietate de
stejar”,
magarčev „măgăresc”,
magarčiti „a insulta, a-l
face măgar”.