liúr
s.n. – Poșircă,
must. – Var.
liură, liurcă. Origine îndoielnică. După Cihac, II, 174 și Scriban, din rut.
ljura (după Gáldi,
Dict., 142, din mag.
lőre), ceea ce pare posibil,
fiind cuvînt uzual numai în N.
țării.
Fără îndoială,
coincide cu
leaorcă, care este în
mod evident expresiv,
cum pot fi și
cuvintele indicate ca
izvoare.