lăudá (láud, lăudát),
vb. –
1. A elogia, a
admira. –
2. (Refl.) A se
făli. –
3. (Refl.) A se
crede, a fi încrezut. – Mr.
alavdu, alăvdare. Lat.
laudāre (Pușcariu 953; Candrea-Dens., 962; REW 4938;
DAR;
Pascu, I, 31), cf.
alb.
lëvdoń (Philippide, II, 645), it.
lodare, prov.
lauzar, fr.
louer, cat.
lloar, sp.
loar, port.
louvar. – Der.
laudă, s.f. (elogiu, lăudare, îngîmfare), postverbal sau
direct din lat.
laudem, cf.
alb.
laft, sp.,
port.
loa;
lăudoare, s.f. (înv., elogiu,
laudă), din lat. pop.
laudōrem (Candrea-Dens., 966);
lăudărie, s.f. (înv., îngîmfare);
lăudăroș(en)ie, s.f. (îngîmfare);
lăudăciune, s.f. (înv., elogiu), din lat.
laudatiōnem;
lăudător (var. înv.
lăudătoriu), adj. (elogios), din lat.
laudatōrius (REW 4939);
lăudăros (var.
Banat lăuduros), adj. (îngîmfat);
lăudabil, adj., după it.
laudabile;
prealăuda, vb. (înv., a se
lăuda), după sl.
pohvaliti.