jurá (júr, át),
vb. –
1. A întări, a
promite prin jurămînt. –
2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. –
3. A
blestema, a
afurisi. –
4. A
obliga sub jurămînt. –
5. A
implora, a
ruga fierbinte. –
6. (Refl.) A afirma, a declara solemn. –
7. (Refl.) A se
angaja, a-și
lua asupră. – Var. (Mold.)
giura. Mr.
giur, giurare, megl., istr.
jur. Lat.
iūrāre (Pușcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630;
DAR), cf. it.
giurare, prov., cat., sp.,
port.
jurar, fr.
jurer. Este dublet al lui
înjura (mr.
ngiur, megl.
anjur), vb. (a
blestema), cu pref. verbal
în- (după Pușcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Pușcariu,
Dacor., VIII, 109 și
DAR, acesta
ar proveni din lat.
iniūriāre, cf. fr.
injurier ›
rom.
injuria. Această
ipoteză nu pare probabilă; în celelalte
limbi romanice, vb. este neol.,
iar exemplul sard.
ndzurdzare,
dat de Pușcariu, nu are
valoare, cf. Wagner 112). Der.
jurat, s.m. (cetățean
ales să ia
parte la judecarea unor
cauze penale);
jurător, s.m. (
martor; funcționar care a
depus jurămîntul);
jurămînt, s.n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl.
jurămint, din lat.
iūramentum (Pușcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628;
DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -
mînt, cf.
crezămînt, legămînt;
jurui, vb. (a
promite solemn, a se
angaja, a
făgădui, a
face o promisiune; a
promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. și Trans., pe care Drăganu,
Dacor., IV, 759-62 și
DAR îl derivă din mag.
gyürü „
inel”,
gyürüzni „a
promite căsătoria” (
ipoteză care
lasă neexplicat
primul sens, curent din
sec. XVI, și care nu pare necesară, avînd în
vedere sp.
prometer „a se
obliga”,
prometido „logodnic”);
juruită, s.f. (promisiune, obligație);
juruință, s.f. (promisiune). – Din
rom. provin mag.
zsurál „a
blestema” și rut.
žuraty „notabil” (Candrea,
Elemente, 408).