ghióc (-ci),
s.m. –
Scoică marină a moluștei denumite Cypraea
moneta, apreciată pentru albeața ei și pentru folosirea pe care i-o
dau țigăncile ghicitoare, care pretind că
află viitorul ascultînd
zgomotul din interiorul
scoicii. – Var.
ghioacă. Lat.
căvum „
gaură”, al
cărui rezultat *
gău, cf.
găoace, a
primit apoi suf. -
oc. Este dublet simplu al lui
găoace. Alternarea fonetismului se explică
poate printr-o intenție expresivă, care
ar fi
apropiat acest cuvînt de
rădăcina ghiolc-, care
indică zgomotul unui
lichid într-un recipient
închis, și al
cărui sens
coincide în
parte cu cel de
ghioc, cf.
ghiolcăi. A
fost considerat der. din sl.
glogŭ (Cihac, II, 129); din lat.
gullioca „coajă
verde de nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99;
Pascu, I, 95); sau din lat.
cochlea, prin intermediul unei metateze *
cloca (Pușcariu 718; REW 2011;
DAR, cf. împotrivă Densusianu,
Rom., XXXIII, 279), cf. it.
chiocca „
țeastă” (Battisti, II, 904), sassar.
ciogga, logud.
gioga. Der.
ghiocel, s.m. (
scoică;
floare, aișor, Galanthus nivalis);
desghioca, vb. (a
scoate boabele, a curăța de coajă);
ghioș, adj. (Mold.,
alb), de la
ghioci, cu pronunțarea mold. Identitatea lui
ghioc cu
ghiocel este evidentă atît datorită culorii
comune,
cît și folosirii lui
ghiocel „
scoică” (cf. Pușcariu,
Diminutiv., 171); totuși, Lexiconul de la
Buda, urmat de Diez,
Gramm., I, 197,
pleca de la lat.
glaucium, și Philippide,
Principii, 38, de la lat.
*glaucĕllus. Pentru
desghioca, a
cărui der. este normală, pe
baza lui
ghioc „coajă” (sens neatestat,
dar care
apare pentru
găoace), Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 275
pleca de la lat.
cauca, și Candrea,
Rom., XXXVI, 325, de la un lat. *
disglubĭcāre (cf. împotrivă REW 2011). – Cf.
găoace, gaură, sgău.