ghem (ghéme),
s.n. –
1. Obiect de
formă rotundă, rezultat din depănarea unor
fire. –
2. Cocoloș,
bulgăre. –
3. Al treilea compartiment al
stomacului rumegătoarelor. – Mr.
gl’om, gl’em, megl., istr.
gl’em. Lat.
glǒmus, prin intermediul unei
forme pop. *
glemus (Miklosich,
Consonantismus, II, 59; Densusianu,
Filologie, 447; Pușcariu 711; Candrea-Dens., 734; REW 3801;
DAR; Philippide, II, 643;
Iordan,
ZRPh., LVI, 230;
Graur,
Revue de Philologie, XI, 267; Rosetti, I, 57), cf.
alb.
ljëms, it.
ghiomo (ven.
gemo). Totuși, modificarea vocalismului s-
ar putea explica și ca rezultat specific
limbii rom., pe
baza lui *
ghiom, cf. mr.
gl’om, it.
ghiomo, prin intermediul unei asimilări
produse la pl. *
ghiome ›
gheme. Cf. sl.
glenŭ,
pol.
glon, pe care Berneker 301
le derivă de la același etimon lat. Der.
ghemotoc, s.n. (ghem, cocoloș;
obiect mototolit), cu var. etimologice
ghiomotoc și
cele expresive
ghemoltoc, glomotoc, ciomîltoc;
ghemui, vb. (a ghemotoci, a
face ghem);
ghemoșat, adj. (strîns, ghemuit);
ghemejat, adj. (ghemuit);
ghemîrdîc (var.
ghemîrdoc), s.m. (mucos,
țînc,
puști), cu suf. expresiv;
înghemui, vb. (a ghemui; a îngrămădi), al
cărui ultim sens, care
apare la
unii scriitori moderni, de ex. la Bassarabescu, pare urmarea unei confuzii cu
înghesui;
(în)ghemuială, s.f. (acțiunea de a ghemui);
ghibirdic (var.
ghibizdoc), s.m. (
pitic, năpîrstoc), formație paralelă lui
ghimîrdic, cu o confuzie
între ghem și
gheb;
ghibiroancă, s.f. (
cartof);
ghibirdeci, s.m. (
pitic, pigmeu).