dureá (-dor, durére),
vb. – A chinui, a
face rău. – Mr.
dor, durută, dureare, megl.
doari, istr.
dǫre. Lat.
dǒlĕre (Cihac, I, 78; Pușcariu 543; Candrea-Dens., 525; REW 2721), cf. it.
dolere (mil.
dori), prov., sp.
doler, v. fr.
doloir,
port.
doer. Cuvînt
general folosit (ALR, I, 139). Der.
durere, s.f. (
chin, suferință), cf. Șeineanu,
Semasiol., 186;
duroare, s.f. (înv.,
durere; înv., reumatism), din lat.
dǒlōrem (Pușcariu 562; REW 2724), cuvînt care supraviețuiește în mr.;
dureros, adj. (care provoacă
durere), de la
durere cu suf. -
os (după Pușcariu 553 și REW 2725, din lat.
dǒlorosus al
cărui rezultat normal,
dururos, a dispărut,
dar apare în
sec. XVII și în mr.);
îndurera, vb. (a întrista, a mîhni, a
produce durere).