dóină (dóine),
s.f. – Cîntec elegiac
tipic,
gen liric al poeziei populare, caracterizat prin adînca sa emotivitate și bazat în principal pe sentimentul
dorului. – Var. (Trans.)
daină. Sl. (sb.)
daljina „depărtare”, ca sb.
haljina ›
haină;
nume explicabil datorită sentimentului de singurătate și
dor, care
corespunde celui exprimat de cuvîntul portughez
saudade. Celelalte explicații
par insuficiente. Pentru Hasdeu,
Col. lui Traian, 1882, 397 și 529, este cuvînt trac; după Cihac, II, 98, din sb., cr.
dvojnica „
fluier ciobănesc” și
legat de lituan.
dainá „cîntec popular”. Pentru Scriban, der. din germ. med.
don, ton, din lat.
tonus. O
veche teorie, amintită cu rezerve de Tiktin, consideră
doină ca der. de la lat.
dolĕre,
așa cum moină ar fi reprezentant al lui
mollis. – Der.
doina (var.
doini), vb. (a
compune sau a cînta
doine);
doinaș, s.m. (cîntăreț de
doine). – Din
rom. provine rut.
dojna (Candrea,
Elemente, 407).