cucerí (cucerésc, cucerít),
vb. –
1. A
cuprinde, a
supune, a ocupa un teritoriu prin
arme. –
2. (Refl.) A se
supune, a se
preda, a omagia. –
3. (Refl.) A se
umili, a
implora cu umilință. Lat.
*conquaerĕre, în
loc de
conquirĕre (Pușcariu 425; Candrea-Dens., 318; REW 2155;
DAR); cf. prov.
conquerer, fr.
conquérir. Sensul 1 este neol., din fr.
conquérir. Evoluția care
indică sensul 2 pare normală,
fără să fie necesară
ipoteza unei influențe sl., presupusă de Candrea-Dens. – Der.
cucerit, adj. (umil; pios);
cuceritor, adj. (care
cucerește);
cucerie, s.f. (înv., simplitate, umilință; pioșenie);
cuceritură, s.f. (înv.,
respect nemărginit);
necucerit, adj. (arogant);
cucernic, adj. (respectuos; cinstit; pios);
cucernicie, s.f. (pioșenie,
evlavie);
cucernicește, adv. (evlavios).