chíngă (chíngi),
s.f. –
1. Cingătoare, brîu. –
2. Fîșie de
piele cu care se fixează
șaua pe
cal. –
3. Curea, legătură. –
4. Gaică la
haine și
paltoane. –
5. Bară,
stinghie. –
6. Fîșie de
teren. – Var.
cingă. Mr.
vingă,
vinglă, megl.
cl’ingă. Lat.
cingŭla (Diez, I, 27; Densusianu,
Rom., XXIX, 330 și XXXIII, 276; Pușcariu 370; Candrea-Dens., 350; REW 1926;
DAR); cf.
alb.
kjingëlë, it.
cinghia, prov.
cenha, fr.
sangle, cat.
singla, sp.
cello și
cincha (Corominas, I, 756). Fonetismul
rom. prezintă o
schimbare care se explică de
obicei printr-o metateză anterioară
rom. (lat. *
clinga, după Candrea-Dens., și
DAR),
ipoteză infirmată de var. Mai
curînd trebuie
presupus că rezultatul normal de la
cingula,
rom. *
cinghiă › *
cinghe, pl.
cinghi (cf.
auricula ›
ureche, pl.
urechi) a
produs probabil, pe de o
parte, metateza
chingi cu sing. regresiv
chingă, și pe de altă
parte un sing. analogic
cingă (
DAR explică această ultimă
formă ca pronunțare locală, în Mold., și ca reprezentant al unui lat. *
clinga, în Trans.; cf. Pușcariu 370). Cf. totuși lat *
clinga › napol.
chienga (Battisti, II, 944). Der.
închinga (var.
închingi, înching(i)ui), vb. (a
încinge; a pune chinga);
deschinga, vb. (a
scoate chinga). Cf.
cinge.