cercél (cercéi),
s.m. –
1. Obiect de
podoabă fixat sau atîrnat de
ureche. –
2. Cerc,
inel sau
brățară de metal. – Mr.
țirțel’u. Lat.
cĭrcĕllus (Pușcariu 343; Candrea-Dens., 311; REW 1939;
DAR); cf. it.
cercello (Battisti, II, 863), sicil.
tśirtśeddu, abruz.
tśiertśielle, fr.
cerceau, sp.
cercillo, zarcillo,
port.
cercilho. – Der.
cercela (var.
încercela), vb. (a împodobi cu
cercei; a încreți, a
bucla);
cercelar, s.m. (
marchitan);
cercelărie, s.f. (
comerț ambulant cu mărunțișuri);
cercelat, adj. (încrețit, ondulat; împodobit cu
cercei);
cerceluș, s.m. (fucsie). Din
rom. provin mag.
csercse(lya), csörcse(lye), csörcsö „cercel” (Candrea,
Elemente, 403; Edelspacher 12), bg.
čarčaluša „fucsie” (Capidan,
Raporturile, 221). Mag.
csercselya a intrat din
nou în
ciorciol, s.m. (ciorchine, căpățînă), folosit în Trans. și Bucov.