cenúșă
s.f. –
1. Reziduu
rămas după arderea unui
corp. –
2. Pulbere,
praf,
nimic. – Mr.
ținușă, megl.
țănușă, , istr.
țerușe. Lat.
cinus, vulg.
cinus (neutr., acuz.
cinus), prin intermediul unui der. colectiv *
cĭnusĭa (Densusianu,
Hlr., 138; Pușcariu 332; Candrea-Dens., 302; REW 1930;
DAR). Existența lui *
cĭnusĭa se confirmă prin
cors.
cianugia, sard.
cinus (Wagner 80). În celelalte
limbi romanice a
prevalat *
cĭnĭsĭa, cf. it.
cinigia, prov.
ceniso, fr. dial.
cenise, sp.
ceniza, port.
cinza (cf. Corominas, I, 762). Este mai
puțin probabilă o der. internă de la
cinis sau de la
cinus, prin intermediul suf. -
ușe,
cum presupuneau Philippide,
Principii, 64; Meyer,
Alb. St., IV, 109; Byhan,
Jb., III, 25. Var.
cenușă, astăzi mai
puțin folosită, este doar ortografică; grafia -
e este întotdeauna de
preferat după
ș și
j, cf.
moașe, ușe, vîrșe etc. Der.
cenușa (var.
încenușa), vb. (a
face cenușă, a trata cu cenușă, de ex.
pielea; a
deveni cenușiu, a-și
pierde culoarea);
cenușar (var. Mold.,
cenușer), s.m. (
cutie în care
cade cenușa; leneș;
arbore, Ailanthus
glandulosa; condeier, copist), ultima accepție reprezintă de
fapt rus.
cinuša „conțopist” (cf.
cin), identificat cu
cenușe prin etimologie populară, care se explică prin folosirea în
trecut a cenușei ca sugativă;
cenușar, s.n. (
groapă cu cenușă;
sac de cenușă, folosit pentru a
face leșie;
bazin de tăbăcit
pieile);
cenușereasă, s.f. (personaj din
basme, închipuit ca o
fată persecutată de
mama vitregă);
cenușerniță, s.f. (scrumieră);
cenuși, vb. (a trata cu cenușă; a
deveni cenușiu);
cenușiu, adj. (gri,
sur);
cenușoară (var.
cenușoasă), s.f. (
plantă, Tussilago
farfara);
cenușos, adj. (cenușiu);
cenușotcă, s.f. (leneș, indolent; Cenușăreasă);
cenușerie, s.f. (cantitate de cenușă);
cenușeri, vb. (a
arde, a
mistui; a pune la
argăsit);
cenușerit, s.n. (acțiunea de a pune
pielea la
argăsit cu cenușă).