certá (certát, certát),
vb. –
1. (Refl.) A se
lua la ceartă, a se
ciorovăi. –
2. (Refl.) A se
dușmăni, a se învrăjbi. –
3. A
dojeni, a
mustra. –
4. A critica. –
5. A
pedepsi. –
6. (Refl., înv.) A se
învăța minte. – Mr.
nțertare, megl.
(an)țertu, istr.
certu. Lat.
certāre „a
certa” (Pușcariu 347; Candrea-Dens., 321; REW 1840; Densusianu,
GS, II, 18;
DAR); cf.
alb.
kjertoń (Meyer 220), v. it.
certare, sard.
kertare. – Der.
ceartă, s.f. (ceartă, conflict, încăierare;
mustrare; pedeapsă), deverbal;
certăreț, adj. (gîlcevitor, arțăgos);
certător, adj. (care ceartă, mustrător);
certaș, s.m. (certăreț, gîlcevitor; impricinat,
parte dintr-un proces).
Ceartă ar putea fi o formație anterioară
rom., deoarece îi
corespunde alb.
kjartë (Philippide, II, 636).