cáuă
s.f. – Ființă imaginară înspăimîntătoare,
bau-
bau. Creație expresivă de la cuvîntul
cau (cf.
bau), care se
spune uneori pentru a
speria copiii. Originea onomatopeică a cuvîntului a
fost indicată numai de
Pascu, I, 116. După Cihac, II, 645, din ngr. ϰαυγᾶς „
ceartă”. Tiktin
îl derivă din lat.
cave „ai grijă”, opinie pe care o
resping Pușcariu 322 și REW 1785. În sfîrșit, Pușcariu,
Dacor., V, 404-6 și
DAR,
pornește de la rut.
kava „sperietoare”, care pare a avea aceeași origine expresivă,
dar care nu
convine fonetic. Aceleiași
rădăcini expresive îi aparțin
căuna (var.
căuni), vb. (a
lătra),
cheuni (var.
chiuni), vb. (a
striga, a
face zgomot), cf.
scheuna, băuna.