călắu (călắi),
s.m. –
1. Gîde. –
2. Tiran, asupritor. Țig.
kalo „
negru” și „
țigan” (Miklosich,
Zig., 229; Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 272; Gáldi,
Dict., 226); cf. rezervele lui
Graur 132. Se explică prin împrejurarea că se recrutau
călăi exclusiv dintre sclavii
țigani, întrucît îndeletnicirea
lor era considerată extrem de rușinoasă. Cf. și sp.
caló, și probabil lat. med.
caloforcium „
furcă”, de unde fr.
califourchon, în care
primul element nu a
fost explicat pînă
acum (Littré și Dauzat
îl consideră inexplicabil; Schuchardt propunea o imposibilă der de la
caballus; Gamillscheg
presupune un *
confurcium și Bloch-Wartburg recunoaște cuvîntul breton
kall „testicule”). Cel mai probabil este că lat.
caloforcium însemna,
cum atestă glosele „
furca gîdelui”. Pentru Lahovary 321,
călău este cuvînt autohton, anterior invaziei indoeurop.