bulbúc (-ci),
s.m. –
1. Bilă,
obiect rotund în
general. –
2. Bășică. – Var.
bolboc, bulburuș. Creație expresivă, în care
par a se fi
împletit două rădăcini diferite; una care exprimă
ideea de „rotunjime” (
bull-, cf. lat.
bulla, bulbus), și cealaltă care imită
zgomotul bulbucelii (
blb, cf.
bîlbîi). După Cihac, II, 32,
bulbuc provine din
pol.
babol „
bășică”,
ceh.
boubol, sb., cr.
bobuk; Pușcariu,
Dacor., I, 92,
deduce același cuvînt din lat.
bulla (cf. REW 1385). Mai probabil, toți
acești termeni, cu cei care urmează, ca și sp.
burbuja, borbotón, și fr.
bourbe, au în
comun numai
faptul că provin toți din aceeși
rădăcină expresivă. Der.
bolboacă (var.
bulboacă, bolboană, holboană, volboană, bulboană, vulboană, hîlboană, dîlboană, hîlboacă, bîlboacă, bolbură), s.f. (vîltoare, vîrtej,
trombă), pentru care Cihac, II, 32, propune sl.
glubokŭ „profund”, de unde
rus.
glubok,
pol.
gleboki, și numeroase toponime
rom. (
Holboca, Glîmbocata etc.);
bulbuca (var.
bolboca, bolboșa, bolboci, bolboși, bulbuci), vb. (a
bolborosi; a se
bomba, a se
curba; a se
holba), pe care Candrea-Dens., 788,
îl derivă de la *
vŏlvĭcāre din lat.
volvere (cf. REW 9444 și
DAR; Candrea), și pe care Pericle Papahagi,
Not.etim., 35 (urmat de
Pascu, I, 113)
îl pune în legătură cu lat.
bulbus;
bulbucătură, s.f. (proeminență);
bulbuceală, s.f. (bolboroseală).