brîncă (-ci),
s.f. –
1. Mînă. –
2. Membru anterior la
animale,
labă. –
3. Împinsătură, ghiont, vînt (se folosește de preferință la pl.). Lat.
branca (Diez,
Gramm., I, 30; Pușcariu 220; REW 1285; Candrea-Dens., 182;
DAR); cf. it.
branca, prov., sp.,
port.
branca, fr.
branche. În
limba literară,
aproape numai cu sensul 3; cu sensul de „
mînă” este
încă folosit curent în
vestul Trans. (ALR 49). Pentru cuvîntul lat., cf. Kurylowicz,
Mélanges Vendryes, Paris, 1925, p. 206. Der.
brîncălău, adj. (cu
labe mari);
brînciș, adv. (cu
fața în
jos, pe burtă);
brîncuță, s.f. (
plante, Sisymbrium, officinale; Nasturtium palustre; Nasturtium officinale);
îmbrînci, vb. (a
împinge violent, a înghionti);
îmbrînceală, s.f. (ghiont, brînci; înghesuială, îngrămădeală, mulțime);
îmbrîncătură, s.f. (înv., brînci);
îmbrîncitură, s.f. (brînci). Din
rom. a
trecut în mag.
bringa (Edelspacher 10).