bleg (bleágă),
adj. –
1. Buhăit, molatic, puhav. –
2. Cu
urechile căzute. –
3. (S.m.)
Paiață. Creație expresivă (
Iordan,
BF, II, 182), cf.
bleandă, bleau, bleot. S-a explicat uneori prin sl.
blagŭ „
bun”, sb.
blag „
bun,
pașnic” (Berneker 58; Bogrea,
Dacor., IV, 794; Procopovici,
RF, II, 133); cf. și sb.
blek „
tont”, cu care
coincide întîmplător. – Der.
blegi (var.
bleji), vb. (a înmuia, a fleșcăi);
bleojdi, vb. (a fleșcăi, a
decădea; a
face ochii cît cepele; a-și aținti privirea
spre ceva), cf.
pleoști (
DAR se gîndește la o der. din sl.
blistati „a
străluci”, „a
vedea”,
ipoteză ce pare inutilă; cf. mai
curînd sl.
bljusti „a
vedea”;
dar mijloacele expresive
ale rom. explică suficient această formație);
bleoncos, adj. (cu
urechile căzute), der. cu infix nazal;
bleoncăni, vb. (a clătina, a legăna). Probabil aceleiași
rădăcini expresive îi aparține
bloj, adj. (
murdar,
pătat; mascat, travestit,
deghizat), care se folosește în
Banat; der.
bloji, vb. (Maram., a
murdări);
blojori, vb. (a calomnia), folosit de Cantemir.