álbie (álbii),
s.f. –
1. Matcă a unui rîu. –
2. Covată,
copaie,
vas făcut dintr-un trunchi scobit. Lat.
alveus, pop.
albea (Pușcariu 58; Candrea-Dens., 43; REW 320;
DAR;
Graur,
BL, V, 87); cf. mil.
albio, ven., tarent.
albi, piem.
arbi, fr.
auge (it., sp.,
port.
alveo sunt neol.). Rezultatul normal trebuia să fie *
albiu, pe al
cărui pl.
albii s-a format din
nou un s.
albie (ca
săbii-
sabie); după
DAR,
forma de sing. se explică printr-un pl. n. *
alvia. Pentru sensul 2, cf. glosa din
CGL „alveus, lignum excavatum in quo lavantur infantes”. -Der.
albier, s.m. (
persoană care
face albii);
albioară, s.f. (albiuță), pe care Candrea-Dens., 44,
îl pun inutil în legătură cu lat.
alveola. Din
rom. provine rut.
alibijka (Candrea,
Elemente, 404).